Christopher Moore e un autor pe care nu poti sa-l pui in nici o categorie, iar daca incerci sa descrii o carte de a lui, o sa ai ceva de lucru. A Dirty Job e genul de roman pe care il imprumuti direct, nu te obosesti sa-l descrii, fiindca daca ai face-o, ar suna cam asa:
Cartea e despre un tip, Charlie Asher, care si-a pierdut sotia (Rachel) dupa nastere. Cartea incepe cu el intrand in camera de spital al lui Rachel, unde gaseste un negru de 2 metri imbracat in verde care urla “Nu ma poti vedea!”, si continua cu el afland ca e un Vanzator al mortii. Pana acum, totul e normal, dar apoi isi da seama ca scorpiile din canale il urmaresc, ca San Francisco e in pericol, si recurge la ajutorul unui boschetar, care se crede imparatul din San Francisco. E oricum foarte amuzant.
Dupa cum vezi, nu ai cum sa explici cartea, iar eu tocmai asta incerc sa fac :). Deci, suflecam manecile si trecem la treaba.
La un nivel mai serios, cartea e de fapt un carusel de emotii: la inceput o sa iti vina sa plangi, cand il vezi pe Charlie, un tip mediocru si nu foarte atragator, ca si-a pierdut sotia, si trebuie sa se adapteze din nou, de data asta cu un copil in carca. Apoi, o sa incepi sa fii interesat de actiune, pana nu o sa-ti mai vina sa lasi cartea din mana, iar in final o sa o citesti doar fiindca vrei sa stii ce a mai debitat autorul. Eu, cel putin, pe la ultimele capitole, credeam ca Moore nu se poate duce in absurd mai mult de atat, dar m-am inselat: am inceput sa citesc despre niste veverite schelet, cu capete de pisica, imbracate in haine de epoca, care fugaresc scorpiile din canal (de fapt, zeita irlandeza Morrigan) incercand sa recupereze sufletele celor care au murit. Din punct de vedere emotional, Moore e un geniu: reuseste sa ia absurdul si sa-l transpuna in viata unui tip normal, fara sa-si piarda credibilitatea, iar apoi isi arunca personajul in tot felul de situatii, de ajungi la un moment dat sa-ti faci cruce :)).
Intre veverite Frankenstein si rude ciudate, Moore pastreaza personajele atat de reale, incat de multe ori ma gandeam ca le cunosc deja.
Recenzia pe capitole
Poveste: Dupa ce naste, sotia lui Charlie Asher moare, iar el ramane total debusolat, cu un copil in brate, ajutat doar de cele 2 vecine imigrante, Doamna Ling si Doamna Korjev, si de sora sa, lesbiana convinsa si cleptomana (ii tot fura costumele). Charlie trebuie sa aiba grija de micuta Sophie, fiica sa, sa intretina magazinul second-hand mostenit de la tatal sau, si sa se ocupe de recuperatul sufletelor celor care au murit: devine, fie ca vrea sau nu, un negustor al mortii, si cateodata trebuie sa recupereze niste adidasi urati, in care a trecut sufletul unei batrane dupa ce a decedat, si sa ii plaseze unui nou om care are nevoie de suflet.
Nota: 11 din 10, dupa atatea carti previzibile, era bine-venita o schimbare.
Ritm: Moore imbina tragicul cu rasul, si trece de la capitole in care te forteaza sa intri in pielea unui om singuratic si ciudatel, la capitole in care razi pana ti se face rau de faptul ca Doamna Ling, vecina de sus, mananca pestisorii aurii care decedeaza in acvariul lui Charlie.
Nota: la fel.
Personaje: Aici va fi o problema, fiindca se anunta un capitol kilometric: Moore e unul din autorii care stie sa creeze oameni din cuvinte, si sa te faca sa-i iubesti din prima, fie ca sunt scorpii, veverite, rusoaice sau boschetari. Cateva personaje:
~Charlie: Mascul Beta (termenul folosit de autor), nu foarte sarmant, nu foarte inteligent, dar cu o imaginatie incredibil de bogata. A reusit sa se casatoreasca cu o femeie frumoasa, nici el nu stie cum, dar e recunoscator pentru asta, si tocmai cand totul mergea foarte bine, sotia sa moare. Faci apoi cunostinta cu micul tocilar (cam asa s-ar rezuma intr-un singur cuvant), ramas fara centrul de gravitate, fara un punct de reper, si fortat sa se ocupe de metafizica in prezenta unui negru imens in costum verde (vorbeam mai sus de el), pe care il cheama Minty Fresh.
~Minty Fresh: Un barbat afro-american, si el negustor al mortii, extrem de inalt, care a decis sa-si imbratiseze soarta: Daca mama sa i-a dat nume de pasta de dinti/apa de gura, de ce sa nu se imbrace in costume verde-menta? Daca tot e la capitolul ala, de ce sa nu se creada pimp old-school?
~Ray: Angajatul lui Charlie, fost politist, care il banuieste pe acesta ca ar fi criminal in serie- banuiala e reciproca.
~Lilly: Asistenta lui Charlie, o rockerita imbracata in piele, latex si vinilin, care se strecoara in spatele magazinului sa se “uite in neantul pustiirii”, desi Charlie e sigur ca neantul e de fapt pubela, iar Lilly fumeaza.
~Imparatul din San Francisco: Un boschetar intelept, cunoscut de toata lumea, care patruleaza Orasul Celor Doua Poduri pentru a-si apara cetatenii, alaturi de trupele sale: Bummer si Lazarus, 2 caini inteligenti, care adora sandvisurile cu friptura ale Imparatului.
~Harpiile/Scorpiile din canal: Personajele negative, furate direct din folclorul irlandez, care se transforma in corbi, isi amintesc cu bucurie de momentele in care se ospatau din cadavrelor soldatilor cazute pe campul de lupta, si adora sa rontaie cranii furate din cimitir. Desi legenda lui Morrigan (zeita cu 3 personalitati: Babd, Macha si Nemain) e destul de…serioasa, Moore reuseste sa le transforme in niste femei isterice, si niste antagoniste incredibil de hilare.
Nota totala: Nu cred ca s-au inventat inca atatea puncte, si, dintre toate cartile lui Moore, asta e cea mai reusita.
Citate (in engleza):
~”Don’t be ridiculous, Charlie, people love the parents who beat their kids in department stores. It’s the ones who just let their kids wreak havoc that everybody hates.”
~”The Emperor decided to make a proclamation to his troops about the importance of compassion in the face of the rising tide of heinous fuckery and political weaselocity in the nearby kingdom of the United States.”
~”Charlie Asher: I accidently shagged a monk last night.
Minty Fresh: Sometimes, in times of crisis, that shit cannot be avoided.”
~”The hip-hop guy nodded curtly, like he knew that, and despite appearances to the contrary, he had not been trippin’, but had, in fact, been chillin’ like a mo-fuckin’ villain, so step the fuck off, wigga. He crossed against the light, limping slightly under the weight of the subtext.”
~”. . . You seem upset, Charlie. Is something wrong?
Charlie: No, no, I’m okay, I just had to take directions from a mute beaver in a fez to get here, it’s unsettling.”
~”And so Charlie Asher . . . led an army of fourteen-inch-tall bundles of animal bits, armed with everything from knitting needles to a spork, into the storm sewers of San Fransciso.”
~”She pulled down the blanket and aimed baby Sophie’s bottom at him like she might unleash a fusillade of weapons-grade poopage such as the guileless Beta Male had never seen.”
~”It was watching Madeline Alby eat cheese with every ounce of her being, like it was the first and best time, that made him realize that he had never really tasted cheese, or crackers, or life. And he didn’t want his daughter to live that way. He’d moved her into her own room the night before…He hadn’t slept well, and had gotten up five times during the night to check on her, only to find her sleeping peacefully, but he could lose a little sleep if Sophie could go through life without his fears and limitations. He wanted her to experience all the glorious cheese of life.”